Teoriile referitoare la interesele vocaționale sugerează că acestea ar fi mai degrabă trăsături, adică există anumite predispoziții de a prefera activități specifice de muncă sau școlare. Un studiu meta-analitic a analizat cât de stabile sunt interesele între 12 și 40 de ani. Rezultatele arată că unele tipuri de interese sunt mai stabile decât altele.
Identificarea intereselor vocaționale reprezintă unul dintre demersurile de bază în evaluarea pentru orientare în carieră, fiind utile pentru decizii profesionale, alcătuirea traseului educațional, dezvoltarea carierei, selecția de personal sau motivarea angajaților.
Având în vedere că primele alegeri relevante pentru carieră se fac de timpuriu, începând cu alegerea specializării de liceu, este foarte important să cunoaștem cât de stabile sunt interesele vocaționale. Desigur, nu ne vom baza intervenția în carieră doar pe identificarea tipurilor principale de interese vocaționale, întrucât abilitățile sunt cel puțin la fel de relevante. Diferența este că putem mai ușor să facem predicții asupra dezvoltării abilităților decât a intereselor pentru că avem la dispoziție mai puține date empirice despre evoluția intereselor în timp.
Teoriile referitoare la interesele vocaționale sugerează că acestea ar fi mai degrabă trăsături, adică există anumite predispoziții de a prefera activități specifice de muncă sau școlare. Aceste predispoziții facilitează învățarea și performanța (Schiefele Krapp și Winteler, 1992), favorizând astfel și dezvoltarea abilităților. La nivel motivațional, interesele orientează și susțin comportamentul, influențând persistența în sarcină și nivelul de efort depus pentru realizarea activității (Pintrich și Schunk, 2002). Mai mult, studiile empirice arată că interesele vocaționale nu sunt doar o listă de activități agreabile sau dezagreabile, ci reflectă o parte a conceptului de sine (Savickas, 1999). Oamenii tind să se identifice cu ceea ce fac, să atribuie sens activităților, astfel încât aceste preferințe devin în timp mai mult decât niște simple emoții declanșate situațional. Studiile genetice tind să confirme această perspectivă asupra intereselor, atribuind între 40 și 50% din varianța intereselor unor factori înnăscuți (Lykken, Bouchard, McGue, și Tellegen, 1993; Moloney, Bouchard și Segal, 1991).
Pentru a vedea în ce măsură interesele vocaționale se modifică în timp, un grup de cercetători a realizat un studiu meta-analitic (Low, Yoon, Roberts și Rounds, 2005) a 107 studii, cu un eșantion total de peste 23 000 de subiecți. Aceștia au fost testați longitudinal, începând cu vârsta de 12 ani, până la 40. Rezultatele au arătat că interesele sunt relativ stabile în adolescență, cu scorurile cele mai constante între 18 și 22 de ani. În perioada adultă, diferențele test-retest au fost nesemnificative, indicând o stabilitate ridicată. Studiul a evidențiat și un alt aspect foarte relevant pentru practică, și anume că unele tipuri de interese vocaționale sunt mai stabile în timp decât altele. Astfel, interesele de tip realist, care exprimă preferința de lucru cu obiecte și interesele artistice, specifice pentru activitățile mai puțin structurate, de tip creativ, au o stabilitate mai mare decât interesele sociale, investigative sau convenționale.
Rezultatele studiului susțin teoriile care consideră interesele ca fiind trăsături, cu atât mai mult cu cât au avut aceeași traiectorie de dezvoltare precum personalitatea, care are fluctuații în adolescență, dar se stabilizează în perioada adultă tânără. De fapt, când autorii au comparat personalitatea și interesele vocaționale, au descoperit că interesele au un grad mai ridicat de stabilitate, mai ales în perioada adolescenței.
În concluzie, dat fiind nivelul ridicat al continuității în timp, interesele vocaționale pot fi un criteriu solid pentru a realiza planificarea carierei. În perioada adultă, ele sunt deja cristalizate, iar în preadolescență, sunt suficient de stabile pentru a permite predicții asupra tendințelor viitoare.
Articol scris de Larisa Calo, consilier vocațional